În primul rând, ne dorim ca oricine să poată vedea într-un mod inteligibil și transparent cum este organizat bugetul statului român atât din punctul de vedere al banilor pe care îi ia din economie cât și din punctul de vedere al alocării pe care o face. Unde se duc cei mai mulți bani? Cine îi cheltuiește? De unde provin? Toate astea sunt întrebări la care se poate răspunde ușor și rapid prin Open Budget.

Mai mult decât atât, dacă v-ați dorit vreodată să vedeți cum ar fi să faceți propriul buget sau v-ați săturat de promisiunile politicienilor de scădere a impozitelor care nu sunt acompaniate de o scădere a cheltuielilor, acum puteți să testați care este impactul strict din punct de vedere bugetar al diverselor politici publice. Sunteți în postura de prim ministru care poate să mărească sau să diminueze povara fiscală și/sau să schimbe modul cum direcționează sumele pe care le primește după trei clasificări: după organul la care sunt destinate, după domeniul înspre care se cheltuiește și după natura fondurilor cheltuite.

În ultimul rând, Open Budget urmărește să arate compromisul (trade off) și alegerile pe care trebuie să-l facă orice planificator atunci când alocă resurse finite către nevoie potențial infinite. Astfel orice creștere a cheltuielilor trebuie însoțită de o creștere a veniturilor, o scăderea a altor cheltuieli sau, în ultimul rând, o creștere a deficitului. Orice mărire de taxe îngreunează povara fiscală suportată de populație, o sărăcește și îi schimbă acesteia structura de stimulente. În Open Budget, povara fiscală asupra populației este exprimată ca fiind povara asupra cetățeanului român tip care muncește și primește un salariu. Din munca lui se plătesc o serie de contribuții, taxe și impozite. În final și taxele pe care le plătesc firmele se reflectă în preț și ajung tot în sarcina populației.

Open Budget conține șase bugete centrale ale statului, anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj, bugetul fondurilor externe nerambursabile și bugetul activităților finanțate din venituri proprii.

Deși cel mai mare buget al statului român este bugetul de stat, banii pe care îi cheltuiește efectiv statul român sunt mult mai mulți decât apar acolo. Pentru a oferi o imagine cât mai completă asupra banilor pe care îi cheltuiește statul, am ales să includem pe lângă bugetul de stat și alte bugete de care am putut face rost.

Datele provin din actele normative votate de către Parlamentul României și din documentele oficiale emise de Ministerul Finanțelor Publice.

Veniturile previzionate de Ministerul Finanțelor sunt punctul de plecare al estimării veniturilor. Dacă nu schimbăm nivelul de impozitare putem vedea exact alocarea previzionată de Ministerul Finanțelor.

Din punct de vedere contabil/juridic diferența între taxe, impozite și contribuții este că:

• Impozitele presupun prelevarea obligatorie de către stat a unei părți din venituri sau avere, în vederea acoperirii cheltuielilor bugetare. Ele nu implică o contraprestație a statului, deși statul ne promite diferite servicii contra lor (educație, sănătate, drumuri, autostrăzi, etc.).
• Taxele reprezintă plăți efectuate de către contribuabili cu ocazia și în legătură cu prestarea unui serviciu public. Ele nu reprezintă contravaloarea serviciilor publice, deoarece între valoarea economică a serviciului prestat de o instituție publică și contravaloarea taxei plătite de contribuabilul beneficiar nu există echivalență.
• Contribuțiile sociale reprezintă sume pe care persoanele fizice care încasează anumite tipuri de venituri și persoanele juridice care angajează personal trebuie să le verse. Contribuțiile se calculează ca procent din veniturile încasate de o persoană fizică / salariile plătite de o persoană juridică. Ele funcționează pe principiul polițelor de asigurare. Diferența majoră e că ele sunt asigurări obligatorii și că și asiguratorul e statul.

Din punct de vedere economic însă, denumirea fiscală a unei sume contează mai puțin. Ce contează este natura ei. Astfel, dacă statul taxează munca, taxează consumul, sau taxează chiar deținerea unui televizor, economic ce reținem este că avem o sumă obligatorie de plătit la stat ca urmare a unei acțiuni. Fie că le numim „taxe”, „impozite” sau „contribuții” natura acestor sume este că sunt prelevate în mod obligatoriu de către stat și în absența plății va fi utilizată forța coercitivă a statului pentru acoperirea creanței plus penalități, putând fi angajată răspunderea penală a celui care nu le-a plătit. Dacă denumirea sumei numită „impozit pe venit” s-ar schimba în „contribuție pe venit” sau „taxă pe venit”, în economie nu s-ar schimba nimic. Astfel considerăm că diferențele între impozite, taxe și contribuții sunt de natură tehnică, iar din punct de vedere economic toate pot fi asimilate impozitelor. Impozite pe care le definim ca fiind orice sumă de bani pe care cineva o produce într-un mod legitim dar pe a cărei destinație nu o poate alege.

În Open Budget, povara fiscală este cea care se aplică unui român tip care nu are alt venit decât cel din salariu. Presupunerile sunt că acest român salariat:

• nu are persoane în întreținere
• își desfășoară activitatea în condiții normale de muncă
• își cheltuiește în integralitate venitul pe bunuri și servicii de la firme plătitoare de TVA și care sunt supuse impozitului pe profit
• nu cumpără deloc produse care conțin accize cum ar fi băuturi alcoolice, motorină, benzină sau țigări, unde pe lângă TVA se mai plătesc și accize. De exemplu, 29,56% din prețul unui litru de benzină reprezintă acciza pe care o ia statul. Pe lângă aceasta, în prețul litrului de benzină sunt integrate și alte impozite (taxa pe valoare adăugată, impozitul pe profit, etc.) care fac partea pe care o colectează statul să fie peste 50%. Accizele însă sunt greu de atribuit în bugetul unui român tip deoarece variază puternic în funcție de coșul său de consum
• coeficientul de împărțire între consumator și producător al taxelor conținute în produsele pe care le cumpără este de 50%

Toate veniturile din bugetele statului sunt previziuni asupra viitorului. Aceste previziuni se bazează pe multiple ipoteze privind viitorul. În Open Budget, plecăm de la presupunerile pe care le fac cei de la Ministerul de Finanțe. Astfel punctul de pornire al calculelor este nivelul de impozitare care se va aplica în 2014 și previziunile de venituri care apar în bugetele centrale, după care utilizăm o curbă Laffer pentru a estima impactul oricărei modificări fiscale.

Curba Laffer este reprezentarea grafică a sumei pe care statul o poate colecta de la populație la un moment dat în funcție de nivelul de impozitare. Conform curbei Laffer, nivelul încasărilor fiscale ale statului cresc odată cu gradul de impozitare până la (cel puțin) un punct după care începe să descrească.

Ipotezele pe care se bazează modelizarea sub forma de curbă Laffer sunt:

• la nivel de impozitare 0%, statul nu încasează nici un venit fiscal
• la nivel de impozitare 100%, de asemenea statul nu încasează nici un venit fiscal deoarece nu are nimeni interes să muncească atunci când nu îi rămâne nimic din munca lui
• există cel puțin un nivel de impozitare la care încasările statului sunt pozitive

Din aceste ipoteze (dacă le considerăm corecte) deducem în mod logic că între impozitare de 0% și 100%, există cel puțin un nivel de impozitare care maximizează încasările statului.

Curba Laffer depinde de foarte mulți factori care sunt în permanentă schimbare, prin urmare nu putem știi niciodată care este exact curba Laffer aplicabilă României. Putem doar știi că există una care se încadrează între niște parametrii.

Open Budget folosește o curbă Laffer cu un singur maxim. Deși credem că în cazul României, nivelul maxim al curbei Laffer a fost depășit și dacă ar scădea impozitele ar crește încasările statului, am ales să plasăm nivelul de impozitare care maximizează veniturile statului la un nivel de impozitare superior nivelului actual pentru a permite utilizatorilor care doresc să mărească povara fiscală să mărească și veniturile odată cu ea. Veniturile însă se vor mări până la un punct când vor începe să descrească conform curbei Laffer.
Pentru o prezentare mai bună a curbei Laffer vă recomandăm următorul clip: http://www.youtube.com/watch?v=FqLjyA0hL1s

Sunt mai multe motive pentru care două impozite egale nu se traduc neapărat prin același venit prevăzut la stat. Baza de impozitare poate să difere, la fel cum poate să difere momentul în care este aplicat impozitul. Unele impozite pot să fie aplicate mai multor categorii de venituri pe când altele la mai puține categorii. Toate acestea se traduc în încasări diferite de la același impozit.

Orice impozitare a unei activități are consecința de a o descuraja. O creștere foarte mare de impozite înseamnă un cuantum ridicat de resurse atrase de la contribuabili, care vor trebui să își ajusteze activitatea în funcție de noile resurse disponibile. La nivel de individ, acest lucru poate însemna o reducere drastică a consumului, care va fi reflectat de pildă în încasările din TVA. În cazul companiilor, poate implica scăderi de salarii, disponibilizări și restrângerea activității.

Relația precisă dintre nivelul impozitelor și încasările statului este dată de curba Laffer. Informații despre aceasta puteți găsi la întrebarea „Ce este o curbă Laffer?”.

Toate încasările din impozite depind de starea generală din economie. Orice modificare de impozit/taxă/contribuție creează o reacție în lanț în economie. Aceasta nu va afecta niciodată o singură categorie de încasări. Creșterea unui impozit poate să sporească încasările din acesta, dar descurajează activitatea economică în ansamblu ei și scade suma colectată din alte impozite. Același raționament se aplică și situației inverse. Scăderea unui impozit poate să scadă încasările din acesta, dar încurajează activitatea economică în ansamblu ei și crește suma colectată din alte impozite. Momentul când creșterea impozitării reduce veniturile statului este dat de curba Laffer.

De exemplu, o creștere a impozitului pe venit, va descuraja munca, ceea ce va scădea veniturile din contribuții și va lăsa la dispoziția contribuabililor mai puține resurse alocate consumului, lucru care se va reflecta în încasări mai mici de TVA.

Includem contribuțiile angajatorului în suma pe care o ia statul salariatului deoarece salariul complet este valoarea totală a muncii salariatului din care se plătesc toate dările la stat. Atunci când un angajator plătește 3,000 pentru prezența unui salariat în firmă, acestuia îi este indiferent dacă 2,000 se duc la angajat și 1,000 se duc la stat sau dacă 1,000 se duc la angajat și 2,000 se duc la stat. Pentru angajator ce contează sunt costurile totale ale prezenței salariatului în firmă. Astfel pentru el nu este relevant salariul brut sau salariul net, ci acel salariu care încorporează toate contribuțiile și impozitele pe care el trebuie să le plătească la stat, respectiv atât cele puse în mod contabil în sarcina angajatorului, cât și cele puse în mod contabil în sarcina angajatului.

Suma a tot ce plătește firma ca urmare a prezenței unui salariat în firma este ceea ce denumim salariul complet. Acest salariu complet este cel pe care angajatorul și-l asumă atunci când face angajările, prin urmare un nivel mai scăzut al contribuțiilor, indiferent dacă sunt din categoria „ale angajaților” sau „ale angajatorilor”, înseamnă un salariu net mai ridicat pentru angajați.

Teoretic, statul ar putea face fiscalitatea astfel încât salariatul să nu plătească în sarcina lui nici un impozit. Aceiași bani care acum sunt în sarcina angajatului, ar putea să îi transfere în sarcina angajatorului. Astfel statul ar colecta exact aceiași bani, angajatorul ar plăti aceiași bani la stat și salariatul ar primi același salariu net. Tot ce s-ar schimba sunt clasificările contabile nicidecum realitatea economică.

Salariul complet este acel salariu care ia în considerare atât contribuțiile pe care le plătește angajatul, cât și cele plătite de angajator.

Atribuirea sumelor pe care le plătește un salariat este făcută având la bază câteva presupuneri privind felul cum se desfășoară munca acestuia și felul cum acesta își utilizează produsul muncii. În cazul nostru, presupunem că salariatul își utilizează în integralitate venitul. Lucru care este în general adevărat la persoanele cu venituri mai mici care tind să îl cheltuiască în integralitate.

Taxa pe valoare adăugată taxează toată valoarea adăugată. Chiar dacă un producător a integrat mai multe produse intermediare în produsul final, consumatorul final va plăti o taxă pe valoare adăugată asupra întregii valorii adăugate de la primul stadiu de producție și până a ajuns produsul la el. La nivelul fiecărui producător taxa pe valoare adăugată se „colectează” cu 19% la fiecare vânzare, și se „deduce” cu 19% din fiecare cheltuială deductibilă care la rândul ei conține TVA care va fi plătit ca TVA colectat de către firma furnizoare, și așa mai departe în tot lanțul de producție. Pentru orice producător, suma datorată ca taxă pe valoarea adăugată revine astfel exact la diferența între venituri și cheltuieli purtătoare de TVA înmulțită cu ~16% (19/119). Astfel încât, pentru consumatorul final, valoarea TVA-ului total care se află în produsul achiziționat este de ~16% din valoarea întregului produs.

Toate impozitele plătite sunt plătite, în final, tot de cei care creează valoare în societate.

Impozitul pe profit este plătit tot din sumele încasate de la consumator de către producători. Astfel el este suportat, parțial, și de către producători și de către consumatori.

La Open Budget, ne interesează impactul asupra consumatorului. Astfel încât trebuie să facem o presupunere legată de cât suportă din acest impozit atât consumatorul și cât producătorul. Depinzând de industrie, piață și o multitudine de factori pe care nu putem să-i cuantificăm pentru că țin de prea multe variabile, povara fiscală se împarte între consumator și producător. Nu putem știi cât din povară este în sarcina consumatorului. Dar știm că este un procent cuprins între 0 și 1, restul fiind în sarcina producătorului. Ipoteza la baza calculelor noastre este că suportă 50% fiecare. În unele industrii s-ar putea să fie mai mult, în altele mai puțin, dar pe medie putem face presupunerea conservatoare că am fi pe la 50%.

În plus, corectăm pentru faptul că impozitul pe profit este calculat pe sume nete de TVA, deci se aplică după acesta. Și faptul că nu toate cheltuielile deductibile la calculul impozitului pe profit conțin la rândul lor un impozit pe profit care să fie plătit mai departe. Cele mai importante cheltuieli care nu conțin impozit pe profit dar care sunt deduse ca cheltuieli deductibile din baza impozabilă sunt cheltuielile salariale. Salariile, deși sunt deductibile pentru calculul profitului, nu sunt taxate mai departe cu impozit pe profit, ci cu impozit pe venit și contribuții. Prin urmare trebuie să estimăm și ponderea acestora. Pentru a estima ponderea cheltuielilor salariale în producție, ne uităm la ponderea compensației salariaților în produsul intern brut. Conform datelor Eurostat, în 2018 compensația salariaților a reprezentat 38,5% din PIB. De aceea coeficientul pe care l-am ales pentru a include efectul de mai sus este de 38,5%.

Primul motiv este că bugetul statului român este reprezentat de multiple bugete în general cu subvenții încrucișate între ele. Pentru consolidarea bugetelor a fost nevoie decontarea subvențiilor încrucișate care există între ele pentru a evita numărarea de multiple ori al acelorași sume. De pildă bugetul de stat subvenționează și alte bugete ale statului, banii cheltuiții apar astfel de două ori, o dată ca cheltuieli ale bugetului de stat și încă o dată ca cheltuieli ale bugetului subvenționat, când de fapt este vorba de aceiași bani.

Al doilea motiv pentru care sumele ar putea să nu coincidă este pentru că bugetele statului român au recurs la conceptul veniturilor negative, care nu sunt altceva decât cheltuieli trecute la rubrica de venituri. Astfel sumele transferate administrației publice locale nu sunt vizibile ca și cheltuieli, ci ca venituri negative. Pentru a reflecta însă o imagine fidelă a realității, spre deosebire de bugetele statului, vom considera toate veniturile negative ca fiind cheltuieli.

În Open Budget nu apare numai bugetul de stat. Astfel deficitul bugetului statului ține cont și de deficitul bugetului de stat dar și de deficitul sau excedentul celorlalte bugete consolidate.

Valorile care sunt deja în roșu, sunt valori care nu pot fi modificate iar valorile care devin roșii sunt valori care nu pot fi scăzute peste un anumit nivel. Acestea sunt:

• în cadrul veniturilor statului, veniturile din accize și veniturile nefiscale, deoarece nu există o legătură directă între nivelul de impozitare și veniturile nefiscale ale statului
• în cadrul cheltuielilor statului, cheltuielile incompresibile sunt pensiile (conform deciziei Curții Constituționale nr. 57/2006), cheltuielile legate de datoria publică (conform dreptului internațional) și contribuția obligatorie la bugetul Uniunii Europene (conform dreptului comunitar)
• în cadrul cotelor de impozit, taxa pe valoare adăugată nu poate fi scăzută sub valoarea minimă impusă de Uniunea Europeană, adică sub 15%, la care uniunea permite în mod excepțional două tranșe de reduceri la câteva categorii de produse alese (conform directivei 2006/112/EC modificată de directiva 2010/88/EU)
• tot în cadrul cotelor de impozit, impozitul pe venit împreună cu suma contribuțiilor în sarcina angajatului sunt limitate în total la 100% din salariul său brut.